Ziua în care am aflat că abia mai vorbește și ziua în care am aflat că a plecat…
…Unele momente din viață te găsesc nepregătit, chiar dacă o parte din tine știe că se apropie. Așa a fost pentru mine înainte de Crăciunul din 2024, când fratele meu mi-a trimis o fotografie cu tata. În mesajul care o însoțea, scria simplu: „Abia mai vorbește.”
Cuvintele acelea m-au lovit adânc. Am simțit un nod în gât care mi-a luat vocea – la propriu. În acea seară, durerea din gât s-a transformat într-un soi de puroi sufocant, iar vocea mea s-a pierdut treptat. Până de Revelion, ajunsesem să vorbesc aproape în semne. Era ca și cum corpul meu știa ceva ce eu nu puteam încă să accept.
M-am gândit să-l sun. Îl blocasem pe telefon cu ceva timp în urmă, din cauza numeroaselor apeluri – uneori 20-30 pe zi. Însă, deși l-am deblocat în acea zi, nu am avut curajul să-l sun. Poate că era încă greu să mă apropii, să accept realitatea unui tată bolnav.
Când mergeam acasă, îl vizitam, dar întotdeauna cu o mare strângere de inimă. Boala lui era greu de privit, iar eu, în adâncul sufletului, mă protejam de acea suferință. În mintea mea, preferam să-l văd ca în trecut, cu defectele lui, ca atunci când se îmbăta uneori când eram copii. Era mai ușor să-l văd așa decât să accept că suferă, că viața lui era acum fragilă.
Un moment care mi-a rămas întipărit a fost când l-am dus la urgențe. Era tare rău, iar când l-au luat de lângă mine, ne-am privit în ochi. În acea clipă, fără să spunem un cuvânt, ne-am spus totul. După aproape zece ani, în acea privire am simțit că ne-am iertat și că ne-am luat rămas bun. Am simțit o ruptură adâncă în sufletul meu, ca și cum o parte din mine știa că va pleca.
Au mai trecut luni până să se întâmple. Îmi amintesc momentul în care reușise să se ridice în fund și să-și ia rămas bun de la mine. Ochii lui spuneau totul – o bucurie pură, amestecată cu surpriză. Era o bucurie care îl lăsa fără grai. Îmi amintesc acea privire și o port cu mine.
Tata ne-a iubit pe toți cei cinci copii ai lui. Ne-a crescut cu iubire și sacrificiu, s-a mutat din oraș în oraș pentru a ne oferi șanse mai bune. Tot ce suntem astăzi se datorează părinților noștri – oameni care ne-au arătat ce înseamnă să fii puternic, să muncești din greu și să pui familia pe primul loc.
De Revelion, vocea mea aproape dispăruse complet. Pe 2 ianuarie 2025, la ora 9 dimineața, am primit vestea: tata plecase. Brusc, tot ce trăisem în acele săptămâni a căpătat sens. Vocea mea, lipsa de aer, pierderea – toate erau semne că sufletele noastre erau încă legate.
Am ajuns acasă vineri. Sâmbătă l-am condus pe ultimul drum, iar duminică vocea mea revenise la normal. Mi-am dat seama că, odată ce mi-am plâns durerea, corpul meu se eliberase. Nu știu câți dintre voi cred în astfel de semne, dar eu cred. Cred că trupul ne vorbește, că există legături care depășesc rațiunea.
Astăzi, stau cu întrebări care nu au răspuns: L-am apreciat destul pe tata cât a fost în viață? Am fost un copil bun pentru el? Cum a fost pentru el să plece singur? Însă cred cu toată inima că ne vom revedea.
Tată, te iubesc. Rămâi în inima mea pentru totdeauna. Rămas bun.
Fiica ta
