Vinerea , este aceea zi pe care nu o vom uita niciodată
De aici începe cea mai grea parte din viața mea…
În data de 30 august , la ora 22:45, Bubu se foiește în pat, era un lucru normal, de obicei când dormea, până găsea unul dintre sâni pentru a se alăpta, apoi adormea la loc. Acum însă nu căuta să se hrăneasc, ci începuse să mormăie în somn din ce în ce mai tare …, am aprins becul și văd că este umflat pe partea stângă și face o mișcare ciudată cu buza de jos, pe partea stângă .
Încep :” – Mami , mamiiiii , ce-i cu tine? Mamiiiii zi ceva !!! ….și urletele au continuat câteva minute.
Bubu nu scoatea nici un sunet….
Prima persoană pe care am sunat-o a fost Anca, moașa lui Bubu, prietena mea și mai ales a lui Bubu, pentru că îl iubește foarte mult.
Era deja ora 22:50, ea era puțin adormită , eu urlam în telefon , cred că draga de ea nu a înțeles exact ce zic, dar știa că este grav și mi-a zis să sun la Urgențe.
Am sunat la 112. Între timp am filmat câteva secunde mișcările necontrolate ale lui Bubu , asta în caz că mă întreba medicul, iar din cauza șocului eu nu voi putea să vorbesc, măcar să îi arăt.
Apoi l-am sunat pe fratele meu (sprijinul nostru nr. 1), care era la 5 minute distanță de mine, să vină să mă ajute să îl îmbrăcăm pe Bubu și să așteptăm ambulanța.
Ambulanța a venit după 20 minute de la momentul în care a încetat apelul la serviciul de urgență, timp în care îi dădusem copilul fratelui meu și eu urlam pe stradă : “Copilul meuuuuu, copilul meuuuu, Doamne Copilul meuuuuuu”, am mai avut putere să sun de vreo 3 ori la ambulanță și să insist să se grăbească.
Până a ajuns ambulanța, Bubu a început să își miște și partea de jos a ochiului, tot pe stânga, apoi să își piardă controlul mâinii și a piciorului stâng …., era șoc și groază.
Într-un final ajunge ambulanța, îl sun și pe tatăl lui și ne ducem de urgență la spitalul de copii. Acolo i-au făcut primele investigații …, eu plângeam , cred că și urlam la un moment dat , pentru că mi se părea că nimeni nu făcea nimic.
Bubu cerea apă și plângea, iar ei imi ziceau să nu îi dau, că trebuie să îi facă un set de analize…,eu mă uitam cum se sfârșește viața noastră ..
L-au ținut pe copil câteva zeci de minute acolo pe patul de urgență, venea câte o asistentă care se uita la el, se mai minunau ele câteva minute și plecau, venea alta și tot așa …, într-un final, i-au recoltat sânge pentru analize și apoi ne-au trimis la alt spital fără nici o argumentare sau fără să ne dea rezultatul analizelor( dacă tot au luat sânge).
Mă rog, m-am bucurat într-un fel că ne trimit la alt spital pentru că mă așteptam ca cineva să știe ce este de făcut.
Urcăm în ambulanță, și ne oprim ………când mă uit, pe spital scria “Spitalul de neurologie psihiatrică infantilă”, șocul a fost de 10.000 mii de ori mai puternic, când am văzut denumirea spitalului.
Nimeni nu a stat să îți explice de ce te duci acolo, ce fel de spital este și ce se va întâmplă când v-om ajunge acolo. Gata eram, am zis “fiul meu e’ nebun și m-il leagă aici “ :((.
A venit medicul de gardă, ne-a convins să ne internăm până la urmă, deși eu nu am vrut, pentru că habar nu aveam ce fel de spital este și de ce suntem acolo.
Copilul încă avea convulsii, dar noi completam hârtii, nu știu de unde am avut putere și curaj, dar am făcut și hârtiile până la urmă.
Am intrat in salon, unde am rămas singură cu el și cu toate temerile mele, fără să știu ce se întâmplă, cât durează și ce este de făcut…, milioane de întrebări erau în minte și-n suflet.
A venit un asistent, i-a dat un anticonvulsivant, probabil acesta este protocolul la ei,…și acum “stai liniștită dacă poți “- mă gândeam eu.
Aici avem un videoclip cu prima lui convulsie.
Of puiule! Cate ai îndurat alături de mamica ta… credința si putere in Dumnezeu!!!! Sunteti unici!
Mersi mult
Multă putere și sănătate. Ești o mămică curajoasa și Bubu e norocos. Te admir foarte mult. Nu renunțața luptă în continuare. Ma bucur ca acum totul e mai bine. Cu dragoste și putere toate trec. Îți doresc tot binele din lume ție și lui Bubu. Va pup.
Doamne ajuta!