30 august – șase ani de atunci
30 august nu este doar o dată în calendar. Este ziua în care viața noastră s-a rupt în două: înainte și după. Înainte era joacă, râsete, dimineți liniștite. După, a fost durere, spital, diagnostice, teamă. Și totuși, în tot acest „după” a fost și Dumnezeu, au fost și oameni, a fost și speranță.
Era 30 august 2019, după ora 22.00, când Bubu a început să aibă convulsii. La început ușoare, apoi din ce în ce mai lungi, până când medicii au fost nevoiți să îl inducă în comă. A fost diagnosticul de encefalită virală. Apoi am aflat că era, de fapt, encefalită herpetică. Și, pentru că nu a fost tratată cum trebuia, s-a transformat în encefalită autoimună anti-NMDA. Niciun cuvânt nu poate descrie ce simți când medicii îți spun: „Luați-vă adio. Copilul nu are șanse. Ești tânără, mai poți face altul.”
Atunci am simțit că am murit odată cu el. Și totuși, undeva, în adâncul sufletului meu, am continuat să lupt. Am țipat, am plâns, am implorat. Am vorbit cu Dumnezeu și am făcut promisiuni pe care nu credeam că le pot rosti. Nu voiam să renunț, nu puteam să renunț.
Pe 14 decembrie 2019, sora mea a creat un grup pe Facebook. Se numea „Împreună pentru Bubu”. Nici nu bănuiam atunci ce avea să însemne asta. În câteva zile, mii de oameni s-au strâns lângă noi. Nu eram singură.
Au urmat luni în care comunitatea a fost mâna lui Dumnezeu pentru noi. Copiii au colindat pentru Bubu. Mame și-au donat rochiile de mireasă. S-au organizat concerte, mese, spectacole caritabile. Mașini au fost licitate. Zeci de mii de oameni, unii care nu mă cunoșteau deloc, au ales să fie acolo, să dăruiască, să creadă, să lupte împreună cu noi. Ne-am adunat 45.000 de suflete în jurul unui singur copil. Și atunci am înțeles că minunile se fac prin oameni.
Pe 20 ianuarie 2020 am plecat din România spre Barcelona. Acolo, după luni de suferință și neputință, am văzut o nouă rază de speranță. După doar două săptămâni, copilul meu, același copil despre care ni se spusese că nu va mai merge, că nu va mai vorbi, că nu va trăi, a ieșit din spital pe picioarele lui. Am plâns și am simțit că Dumnezeu mi l-a dăruit din nou.
Au trecut șase ani de atunci. Șase ani de spitale, terapii, exerciții, drumuri și lacrimi. Dar și șase ani de progrese mici și mari, de cuvinte spuse, de pași făcuți, de zâmbete care luminează. Bubu merge, vorbește, cântă. Nu este totul ușor, nu este totul rezolvat. Avem încă logopedie, neuropsihologie, exerciții pentru respirație și deglutiție. Dar fiecare pas este o victorie.
Șase ani de durere, dar și de iubire infinită. Șase ani în care am învățat că nu trebuie să crezi în „niciodată”, că minunile există, dar vin cu răbdare, credință și oameni buni. Șase ani în care am descoperit că atunci când eu nu mai pot, mai poate Dumnezeu.
Astăzi scriu pentru cei care nu știu povestea noastră, ca să o afle. Și pentru cei care o știu deja, ca să își amintească de puterea comunității și a credinței.
Pentru că da, dacă acum nu e bine, înseamnă că nu e sfârșitul. Povestea încă se scrie. Și eu cred, cu toată inima, că finalul va fi frumos.
— Csilla, mama lui Bubu
