Eu nu sunt…

Eu nu sunt …
Astăzi vreau sa va povestesc despre mine și despre cum nu sunt eu…

Dragi prieteni, acum câțiva ani, buni, cam prin 2007 , mi-am început drumul spre o cariera frumoasa și plină de provocări.
In anul 2007 aveam sa semnez contractul care mi-a schimbat viața, care ma ajutat la rândul meu sa schimb viața altor persoane și cu care mi-am îndeplinit toate visele.
Era luna Noiembrie și aveam sa particip la primul meu curs despre : cum sa faci ca sa faci bine”.
După o săptămâna de curs, eram sigura ca ma aflu in cel mai bun loc posibil, însă aveam f mult de lucru.
De la haine, par , vocabular , atitudine , aptitudini …singurul lucru pentru care am fost aleasa, a fost “zâmbetul meu de milioane “, sinceritatea de pe fata mea și faptul ca eram foarte sociabilă.
Aveam sa aflu mai târziu toate acestea , după ce am trecut de la faza de “învățăcel “ la faza de “învățător “.
Dorința de a face bine, încă de la o vârsta mică, dorința de a ajuta , m-au condus pe drumul cel mai frumos al vieții mele .
Am învățat sa am grija de oameni, sa ii îndrum sa aibe și ei grija de ei, și dacă se întâmpla ceva cu ei, sa aibe grija cineva de ei.
In acest domeniu poți reuși doar dacă îți pasa de oameni și dacă ai răbdare sa ii Asculți, asta nu se învață la nici un training, asta era in mine, asta era ce văzuse Dana ,Dana Peiov, in mine dincolo de aparente , când aveam 18 ani.
Apoi au urmat multe vizite la multe familii , care mi-au rămas in suflet și in gând .
Este poate cel mai frumos domeniu in care poți lucra , dacă asta se dovedește a fi misiunea ta:”sa ai grija de alții”.
Apoi visul meu a continuat , un alt om minunat a văzut dorinta mea arzătoare și ma ajutat sa ajung la un curs de trainer și sa îl și absolv.
Pe vremea aceea prioritatea mea numărul 1 era cariera și atât.
Am jignit, supărat mulți oameni dragi mie, doar ptr ca le-am zis:”cariera este pe primul loc”. Cumva era normal pe atunci, pentru ca eram in floarea vârstei. eram fix in zona in care trebuie sa fac ceva cu viața mea. De la 18 ani îmi intrase in cap sa fiu: independenta, măcar independenta dacă nu se poate și financiar”.
Am vrut sa îmi croiesc drumul și nu am
fost atenta la oamenii care ma iubesc.
Mulți m-au acuzat apoi și nu au înțeles, însă eu le rămân recunoscătoare toată viața .
Pana sa împlinesc 27 de ani, îmi îndeplinisem 90% din obiectivele profesionale, mai aveam un pic.
Însă la 27 de ani , s-a trezit in mine și instinctul de mama, pe care încercam sa nu îl bag in seama, însă știam ca pe la 30 ani as vrea un bebe.:)
La 29 de ani, am ajuns la 100% pe plan profesional, și urma sa îmi îndeplinesc, credeam ca sunt pregătită, sa îmi indeplinesc și viața personala.
Am cunoscut un bărbat, aparent minunat , cu care am adus pe lume un băiețel , pe când aveam 30 ani.
Pe plan profesional știam ca pot face orice, însă pe plan personal nu știam câte pot duce.
Viața a făcut sa îmi demonstreze ca pot, ca pot duce multă Tristețe și multă durere.
Ca pot muta munții din loc dacă am o motivatie puternica.
La scurt timp am divorțat, și parca nu era de ajuns, apoi am trecut prin cea mai mare trauma a vieții mele.
Era sa îmi pierd copilul, la doar 2 anișori.
Prioritățile mi sau schimbat, viața mi sa schimbat și Dumnezeu mi-a dat putere sa duc multe, multă durere, stres, presiune și dacă nu era de ajuns , mi-a dat și o boala crunta, nu mie , copilului meu.
Atunci când e vorba de copil tău, durerea este dubla.
Ceea ce am făcut in viața profesională ma ajutat sa o duc și pe plan personal și sa reușesc sa răzbesc din nou.
Viața personala mi-a arătat calea spre o alta misiune profesională .
Eu nu sunt foarte amabila și nici nu pot fi falsa.
Am învățat sa îmi canalizez energia și sa îmi respect timpul, am învățat sa selectez și sa re-selectez oamenii din viața mea.
Nu am timp de oameni falși , bârfe și povesti.
Viața îți mai da câte o palma ca sa vezi , vorba cuiva:”ca nu toți oamenii sunt faini”
Am învățat sa îmi respect timpul, sa îl prețuiesc mai mult și sa am grija in primul rând de copilul meu.
Viața face ca misiunea mea sa meargă mai departe și sa am
Grija acum de alți copii, sa ii ajut sa ajungă acolo unde poate exista o șansa și pentru ei.
Eu sunt o fărâmă mică, poate prima piatra “la temelia casei”, pentru ca fără ajutorul vostru, nu pot pune “celelalte pietre “ și nu pot construi, finaliza casa începuta pentru fiecare copilas in parte.
Eu nu sunt cea care asculta și plânge cu părinții, sunt omul care asculta și trasează un obiectiv, ca sa știm care este prețul și cât de mult trebuie sa muncim pentru asta.
Îmi doresc ca atitudinea mea sa ajute și sa încurajeze părinții pentru ca știu exact prin ce trec și ei.
Am fost și eu ACOLO, și încă sunt , doar Dumnezeu știe când vom fi bine și Bubu va fi din nou sănătos.
Pana atunci, îmi rezerv dreptul de a ajuta atât cât pot, de a selecta oamenii cu care vreau sa lucrez și cu care sa îmi permit sa vorbesc zilnic câteva minute , discutand despre copilul lor si despre cum ii putem ajuta.
Îmi doresc sa ajut însă unii oamenii nu pot fi ajutați pentru ca sau transformat in victimele propriului necaz și doar un specialist ii poate aduce pe drumul cel bun.
Nu sunt psiholog însă încerc sa motivez părinții din propria experiența , nu din cărți , din propria mea dramă.
Cei care îmi Spune-ți :” nu știți doamna cum e’ sa nu dormiți 8 luni ….sau cum e când Va plânge copilul zi și noapte “!!
Ba da , știu , din păcate , și nu ma laud.
Nu mi-am văzut casa și familia de 1 an jumate, nu mai știu ce înseamnă sa ieși la cafea cu prietenii sau sa dormi 8 ore pe noapte din 30 August 2019.
Nu va vorbesc din cărți 🙁 va vorbesc din suflet și doar încerc sa va încurajez.
Orice este posibil dacă ai încredere in Dumnezeu și dacă ai o atitudine potrivită.
Păstrați-vă raționamentul și încercați sa vedeți ce soluții aveți acolo unde sunteți cu ceea ce aveți.
Oamenii potriviți va iasă in cale când nici nu va așteptați.
Doamne ajuta!
Ma înclin in fața voastră,
Csilla