Coșmar sau realitate?

1. Sâmbătă dimineața ne trezim în spital, mă uit la Bubu și pare ca și-a revenit complet.

Nu mai avea convulsii și era foarte vesel, în schimb nu a scos nici un sunet. Inițial nu mi-am făcut griji, am mers la doctor să ne externeze. A zis că nu este momentul de externare, însă ne-a facut un bilet de voie, cu condiția să ne întoarcem acolo dacă se întâmpla ceva.

Am plecat cu tatăl său spre casă, pe drum Bubu nu a scos nici un sunet, însă a început să facă febră. Cum doctorița ne-a zis să ne întoarcem la ea, orice se întâmpla , ne-am întors la spital, nu la urgență.

Bubu a început să aibe convulsii, febră 39°C…, atunci mi-am luat panică maximă. A venit o asistenta și i-a dat Nurofen pentru febră.

Doctorița când a văzut starea copilului, a zis că trebuie să îi facem un RMN. A sunat dânsa la Neuromed să încerce să urgenteze un RMN și l-au  programat pentru luni dimineață. Pentru RMN este nevoie de o electrocardiograma (EKG), așa că ne-am dat de “ceasul morții” și am sunat până când am găsit un cabinet privat deschis, ca să îi facă electrocardiograma .

La ora 14:00, am plecat cu Bubu în convulsii și cu febra spre un cabinet privat, unde am găsit un doctor tânăr și pe semne profesionist. Ne-a explicat procedura și ne-am pus la propriu să chinuim copilul să îi facă electrocardiograma .

Dupa multe minute de chin, cu un copil speriat și plâns a” iesit ceva rezultat”, însă bomba vine acum, ne zice doctorul , care părea, repet, un profesionist , “cred că nu este prea conludent rezultatul , fiindcă copilul s-a mișcat foarte mult”, și  ca și când asta nu ar fi de ajuns, îmi mai dă o bombă, “și s-ar putea să nu vă accepte rezultatul pentru că eu nu am parafa de medic.” Mamaaaaaaaaaa, am turbat! Am mers să plătim, nu am mai zis nimic. A costat 250 lei să  îmi chinui copilul cu o analiză care era posibil să  nu fie acceptată, … ca la nebuni , ce să mai …, dar este clar că nici medicul nu știa cu ce caz are de a face si nici noi.

Ne-am întors la NPI (Neuropsihiatrie  Infantilă), i-au dat copilului niște  anticonvulsivante și am stat să așteptăm ziua de luni.

Bubu a stat toată ziua în convulsii, aparent ușoare, începuse apoi și o ușoară  hemipareză, iar spre seară convulsiile deveneau tot mai dese, începea să saliveze foarte mult și să devină parțial inconștient. Toate acestea se întâmplau în spital 🙁 sub observația medicilor.

Atunci nu știam toate aceste denumiri , nu știam  ce se întâmplă cu copilul meu , însă doctorița m-a asigurat că Bubu este pe mâini bune și  să nu îmi  fac griji. Am avut 100% încredere în dânsa și nu am mai pus la îndoială nimic din ceea ce îmi spunea.

Am avut încredere și  în  sistemul de sănătate  românesc, deși auzeam foarte multe cazuri în care oamenii fugeau din spitalele noastre. Știți cum e omul, “eu sigur nu pățesc așa”,  așa am făcut și noi, am așteptat …, noaptea a fost foarte grea , pentru că Bubu își  pierdea tot mai mult controlul, saliva tot mai mult , uneori și  plângea. Într-un final, după  atâtea  ore fără  odihnă,  a adormit Bubu pe la ora 4:00- 4:30. Din nefericire am adormit și eu , iar atunci cand am deschis ochii, pe la 5:00, am văzut  că  Bubu își mișcă mână deaptă excesiv.

Îl  ridic să îl  văd  ce este cu el, însă Bubu nu mai era , copilul meu nu mai era…..

Urlam ” mi-a murit copilul, Doamne , mi-a murit copilul”.

Nu vă  pot explica în cuvinte ce am simțit sau cum a fost .

Am aflat apoi că  se numește : ” a intrat in status convulsiv”

A venit doctorița, era îngrozită și ea , au venit asistente , a venit toată lumea. I-au dat două doze de diazepam în funduleț, au chemat ambulanța și ne-au dus pe terapie intensivă.

Nu îmi amintesc drumul de la spitalul neuro până  la spitalul de urgență …, nu îmi amintesc când și  cum l-au pus pe targă , nici cum am urcat scările sau cum am ajuns acolo. Știu doar ca l-am sunat pe tatăl său să vină , și ne-am întâlnit pe secția de terapie intensivă.

…îmi amintesc însă momentul când medicul ne-a chemat în salon. Bubu era intubat , indus în comă  :(((  , nu știu cum am reacționat în acel moment când l-am văzut, știu doar că am avut încredere că  se va face bine. Cumva, pe terapie intensivă, mi-am imaginat că este ca în filme și că suntem în siguranță orice se întâmplă.

Aici este videoclipul de la cabinetul privat unde îi făceam electrocardiograma:

Aici este videoclipul de la ora 19:45 , în aceeași zi .

Aici este o poză de la ora 23:56 , când ațipise un pic.